Noi, parintii si asteptarile noastre!

Fie ca recunoastem sau nu, plecam pe drumul acesta al parintelii cu un bagaj considerabil de asteptari. Unele explicite, altele doar implicite, unele care ne dau incredere, altele care ne aduc ingrijorare.

Si, uite asa, cand vine pe lume ghemotocul nostru intram cumva, pe nesimtite, sub umbrela aceasta a asteptarilor!

Asteptari-vs-realitate
Asteptari vs realitate. Sursa foto: boredpanda.com

Primele sunt legate de noi, de cum ne asteptam sa facem fata noului rol. Doar avem atat de clar in minte experienta prietenilor nostri, care s-au cam pierdut in ale parintelii, si nu mai stiu sa puna limite. Nu reusesc sa isi controleze puiul si ne-au facut astfel sa luam parte la tot felul de situatii delicate. Noi nu o sa fim asa! Stim ca de noi depinde sa doarma in patutul propriu sis a manance la ore fixe. Ne asteptam sa avem tot timpul raspunsuri si solutii, sa stim cum sa ne purtam cu copiii si ce sa le spunem!
Apoi sunt cele legate de ghemotocul ala mic! Undeva in adancul nostru, parca ne asteptam sa doarma toata noaptea, iar in perioadele de veghe sa gangureasca linistiti in patut sau sa  zambeasca dragastos in bratele noastre. Daca plang, sa o faca doar atunci cand au un motiv serios. Sa inteleaga cand le explicam ca nu au voie la aragaz sau sa se urce pe biblioteca. Bine, poate le putem spune de doua ori, dar a treia oara sa stie deja. Ne mai asteptam sa nu se tavaleasca pe jos prin magazin, asa cum fac copiii altora, ai celor care nu au stiut cum sa gestioneze situatia.  Sa nu ii lovesaca pe ceilalti copii din parc, ci sa ceara frumos jucaria cu care vor si ei sa se joace. Apoi sa ne spuna politicos cand sunt obositi sau le e foame si sa mergem acasa unde, in liniste, se vor juca pana cand noi le vom pregati masa. Si lista ar putea continua…
Si, de foarte multe ori, aceste asteptari isi gasesc un corespodent in experienta noastra de parinti. Asta pana la un moment dat, pe la un anisor asa, cand trece perioada pe care am numit-o mai de mult luna de miere (gasiti toate etapele, asa cum le vad eu, aici).

Atunci realitatea loveste. Asteptarile noastre parca devin din ce in ce mai greu de implinit si trezesc in noi nemultumire, frustrare si chiar tristete. Intram intr-un vartej, din care ne e din ce in ce mai greu sa iesim. Se aduna noptile nedormite, la fel cum se aduna si numarul crizelor de furie. Parca fiecare zi este din ce in ce mai plina de nu-uri, de tipete si totul se transforma intr-un razboi al nervilor.

Si asa incep framantarile si intrebarile care nu ne dau pace: cum am ajuns aici? Oare am esuat ca parinte? Copilul meu este mai dificil ca ceilalti? Nu sunt in stare sa fac fata comportamentului sau? Nu ma descurc ca parinte?

Adesea ramanem blocati in acest tavalug! Ne este din ce in ce mai dificil sa empatizam cu ghemotocul nostru, caci nu mai vedem lumea prin ochii lui ci prin intermediul asteptarilor noastre. Ne este la fel de dificil sa empatizam cu noi insine, caci , sub presiunea acelorasi asteptari pierdem din vedere contextul in care ne aflam, emotiile pe care le simtim si parca nu ne vine sa ne oprim o clipa si sa ne luam in brate, sa ne intelegem si sa ne ascultam cu adevarat.

Bun, bun, veti spune, si ce e de facut? Cum putem iesi de aici?

Iata cateva variante care pe mine m-au ajutat, in astfel de momente , si care poate va vor fi de folos si voua:
Sa fim sinceri cu noi si sa ne pliem asteptarile pe propriul nostru context de viata si familial:  sunt momente in care nu ne putem stapani furia si nemultumirea, caci suntem singure cu copiii de o saptamana fara nici un ajutor din exterior, si atunci  normal sa nu mai putem. Sunt momente in care avem nevoie de timp pentru noi, sa ne relaxam, sau avem nevoie sa reincepem jobul, sa ne simtim din nou  valorizati in mediul professional. Si atunci, poate ca cerem prea mult de la noi cand ne asteptam sa performam la cote maxime in toate ariile vietii noastre!
Sa fim realisti: a fi parinte este minunat, asta nu inseamna ca este totul numai lapte si miere. Suntem fiinte complexe, cu dorinte si nevoi. Cateodata avem mai multa disponibilitate, catodata mai putina, in functie de momentul si contextul de viata, de care vorbeam mai sus. Iar asta nu inseamna ca nu sunt un parinte bun si nici ca am un copil “dificil”.
Sa luam in considerare varsta copilului, etapa de dezvoltare in care se afla si provocarile cu care se confrunta: cateodata noua ne este greu sa depasim emotiile puternice, desi avem probabil o medie de peste douazeci de ani de experienta in gestionare emotionala! La 2 ani atat experienta, cat si intrumentele sunt mult mai limitate , deci imagineaza-ti cu ce se confrunta ei! Sau sunt momente in care poate noi stam cate o ora in fata dulapului incercand sa ne decidem cu ce sa ne imbracam (recunosc, mie mi se intampla J), si atunci, parca pot sa inteleg cum el sta cate jumatate de ora incercand sa aleaga ce jucarie sa ia la gradi.

 

La voi cum a fost? Cu ce asteptari ati plecat la drum? V-au ajutat sau v-au incurcat? Cum le-ati facut/le faceti fata?

 

Cu drag,

Nicoleta

Ghemotoc specialist

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *