Mămicia și frica

Încă de când eram însărcinată cu Zina am făcut cunoștință cu Frica. Era prima întâlnire cu dumneaei la un nivel mai serios, mai profund. Ea se îmbrăca în diferite forme și culori, de la frica să nu pierd sarcina până la frica de naștere (dacă nu mă descurc), frica de mine ca viitor părinte, frica de ce se va întâmpla în relația de cuplu. Era peste tot și în creștere, pe măsură ce se apropia momentul culminant. Am dat vina pe hormoni – ei sunt de vină pentru această emoție intensă! Cu alte cuvinte, nasc și scap de ea.

Am născut și ce să vezi: Domnița tot nu dispărea. Frică în sus, frică în jos: dacă nu ia în greutate, dacă nu-i ies dințișorii, dacă este prea dependentă, dacă nu va vorbi. Nu mai discutăm aici despre  prima febră, prima răceală puternică, primul virus și prima bacterie luată, când frica își făcea de-a dreptul de cap. Și iată au trecut patru ani, iar frica tot nu a dispărut: dacă nu se va adapta la grădi sau la școală, dacă nu se mai termină cu crizele, dacă simte că nu o iubesc necondiționat, dacă sunt prea autoritară sau din contră prea libertină cu ea. Dacă, dacă și iar dacă. Cu alte cuvinte vrei, nu vrei frica este acolo într-o intensitate mai mică sau mai mare. Sunt și momente de relaxare, când ai putea crede că a dispărut, dar pe măsură ce ghemotocul crește are grijă Frica să își găsească alte subiecte.

O perioadă ne-am războit, eu o negam, ea mă avertiza că încă nu am văzut tot ce poate. Apoi eu mă enervam și ea îmi trăgea atenția că o etichetez greșit și intru în alte belele. Ușor, ușor cu trecerea timpului ne-am obișnuit una cu alta și am început să ne împrietenim.

Primul pas a fost să o recunosc și să o validez – Da, există momente în care mi-e frică în relația cu ghemotocul meu și este absolut normal!

Al doilea pas a fost să îi recunosc și meritele – Draga mea frică, fără tine nu ar exista sentimentul de protecție, tendința de anticipare, nevoia de informare și continuă dezvoltare în rolul meu de mamă, căutarea celor mai bune condiții pentru copilul meu.

Al treilea pas a fost să o accept și să îmi asum responsabilitatea pentru ea – Ești a mea, faci parte din mine.  Modul în care merge relația noastră depinde 100% de mine, de cum te gestionez, deci sunt în control.

Și ultimul pas a fost să o integrez în lumea emoțiilor mele – Cu siguranță ai un rol foarte important, altfel nici nu ai exista. Mă bucur că ești alături de mine și mă protejezi, mă avertizezi și pot să-i arăt ghemotocului meu că și mie mi-e frică și că pot sta lângă/ cu fricile lui, acceptându-l și cu ele. Și de ce nu, dacă eu mă înțeleg bine cu Frica mea, îl pot învăța și pe el cum să se împrietenească cu Frica sa.

Cred că intră în prescripțiile rolului de mamă să ne îngrijorăm, să ne fie frică, să stăm cu sufletul la gură. Modul în care privim această frică, ne poate ajuta să creștem sau să paralizăm. Ține de noi să canalizăm această energie într-un mod pozitiv, care să ne ajute în relație cu cel mic.

Voi cum vă înțelegeți cu frica voastră? În ce pas vă aflați?

Ioana,

Ghemotoc specialist

sursă foto: saraturnquist.com

One thought on “Mămicia și frica

Comments are closed.