Inamicul parenting-ului blând

Probabil v-ați întrebat deja – de ce nu-mi iese mie toate treaba asta cu parenting-ul blând? Eu cel puțin v-am auzit pe o parte din voi punându-vă această întrebare ;). Încerc și merge pentru câteva zile, poate o săptămână, iar apoi se întâmplă ceva și mă enervez, țip la copil, nu mai am răbdare, încep cu pedepsele și cu repezeala. Pur și simplu nu pot să fiu constant. Simt că nu mai pot, explodez și ce să mai fac și eu un tantrum. Este ceva în neregulă cu mine? Apoi își face loc vinovăția și dacă oricum nu te simțeai bine cu tine, are ea grijă să te simți din ce în ce mai dezamăgit de toată prestația ta ca și părinte. Câteodată este atât de puternică, încât toată încrederea în tine a dispărut într-o clipă și începi să te consideri candidatul ideal la titlul pentru cel mai nepotrivit părinte.

Dar până la urmă, ce nu merge? Ar putea fi mai mulți factori, dar unul din ei ne răvășește pe toți: OBOSEALA. Este greu să fiiIllustration by Lisk Feng: blând, răbdător și empatic atunci când propriile rezerve sunt la limită. Pur și simplu nu mai ai resurse de unde să dai. Pentru toate de mai sus ai nevoie de energie pozitivă, de o liniște interioară care să le susțină și mai ales de mecanisme de apărare sprintene care să își facă treaba la un nivel superior. Atunci când suntem obosiți, aceste mecanisme de apărare sunt din ce în ce mai greu de susținut, intră și ele într-un fel de revizie și încep să dea rateuri. Cu adevărat, fără ele nu putem supraviețui, iar oboseala le pune multe bețe în roate. Supraviețuirea este cuvântul cheie. Intrăm într-un mod de conservare a energiei cu scopul de a ne pune pe picioare. Ce înseamnă asta în relație cu copilul? Ei bine, înseamnă că am nevoie de un timp în care atenția să fie orientată asupra propriei persoane, ceea ce intră în contradicție cu nevoia ghemotocului de a primi el această atenție. Cererile lui începem să le privim (inconștient) ca pe niște amenințări la echilibrul nostru (deja precar) și începem să ne pierdem cumpătul.

Să fim înțeleși, acest proces este absolut normal. Cu toții obosim și trecem prin acest proces. Așteptarea să performăm ca părinte și în aceste condiții este cea care ne deraiează și mai mult de pe șinele bunului mers. Pe de o parte ea poate constitui o cauză a oboselii cronice – adică trag de mine chiar dacă sunt cu resursele la pământ și în continuare mă orientez 100% spre nevoile tale, până clachez cu totul și îmi ia mai mult timp să îmi revin, să mă încarc cu energia pozitivă de care am nevoie. Pe de altă parte, ea accentuează vinovăția și îngreunează procesul de recuperare. Practic durează mai mult să te odihnești dacă te simți vinovat că îți permiți acest lux.

Nu cred că parenting-ul blând are în prescripțiile sale un părinte veșnic obosit, ci mai degrabă se bazează pe capacitatea acestuia de a fi atent la nivelul său de energie și de a-și permite atunci când sesizează un dezechilibru un pic de odină sau încărcare. Poate că blândețea se referă și la propria persoană, adică să fim blânzi față de capacitățile noastre de parenting.

Având în vedere că tocmai s-a terminat o scurtă vacanță, vă invit la reflectare: în ce măsură am reușit să îmi acord și un timp de odihnă? Dacă am reușit să îmi acord acest timp – cum l-am resimțit? Am reușit să mă bucur de el?cons parentala

 

Ioana, ghemotoc specialist

 

sursă foto: liskfeng.com

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *