Blog

Sunt parinte de aproape patru ani si, de mai bine de doi ani, lucrez cu parinti la inceput de drum. Le simt emotiile, nelinistea, bucuria, teama, entuziasmul, nerabdarea si dorinta de a sti totul, de a se informa, de a fi cat mai buni si pregatiti pentru ei si pentru puiul lor. Ma bucur pentru ei, pentru trairile si descoperirile lor si ma bucur pentru mine, ca am sansa sa ii cunosc, sa le fiu alaturi si sa cresc si eu cate un pic cu fiecare in parte. Mai mult decat atat ma bucur insa pentru relatia pe care o au/ o dezvolta cu ei insisi si, mai apoi, cu ghemotocul lor.

In acelasi timp insa, intalnesc si parinti care, desi sunt  informati la inceput de drum sau, mai bine spus, au acces la informatie, le este cumva dificil sa o puna in practica, se pierd in tumultul emotiilor si al oboselii. Si ii descopar apoi epuizati, tristi, nedumeriti: cum, mi se putea intampla si mie asta? Si copilul meu face asa? Si eu pot simti astfel de lucruri fata de copilul meu?  Si, e firesc, pentru ca noul rol atrage dupa sine o teama, mai mult sau mai putin constienta, legata de propria persoana si de resursele pe care le are, sau nu, aceasta de a face fata noii provocari (ceva de genul: daca nu sunt un parinte suficient de bun, daca nu voi reusi sa ii ofer copilului meu tot ce are nevoie, daca modul meu de a simti/gandi/face lucrurile nu este cel mai potrivit, dar imi va fi greu sa ma schimb.)

Tocmai de aceea este extrem de important sa ne pregatim pentru acest rol, caci nu suntem parinti, ci DEVENIM. Iar aceasta devenire are loc inca din momentul in care avem in plan sa aducem pe lume un ghemotoc. Desigur ca in acest proces al devenirii, nu vom fi tot timpul zen, ci ne vom infuria, plictisi, enerva, vom face greseli, insa iubirea pentru copilul nostru va fi cea mai importanta unealta pe care o avem la indemana in acest proces si care ne va ajuta sa crestem alaturi de el.

Stiu ca traim intr-o lume in permanenta schimbare, ca viata e o cursa contra cronometru, ca zilele vin si trec adesea neobservate, la fel ca multe experiente din viata noastra. Dar, mai stiu, ca noi avem nevoie de noi, de copiii nostri, ca ei au nevoie de noi si, mai important decat toate cele de mai sus, au nevoie de o relatie sanatoasa, de parinti sanatosi, de siguranta si de un model autentic de a fi in lume, cu care sa paseasca in viata.
E adevarat ca pentru a fi intr-o relatie mai apropiata si mai deschisa cu noi, dar si cu ghemotocii nostri, este nevoie de cele mai multe ori de un efort considerabil pentru a invata sa facem lucrurile altfel decat stim/am invatat sa le facem, de a iesi din zona de confort, de a ne confrunta cu situatii si emotii dificil de inteles si acceptat. La fel de adevarat insa este ca ne datoram noua si copiilor nostri sansa de a fi sanatosi, fericiti si de a avea o viata mai linistita si mai implinita. Ceea ce va doresc tuturor si fiecaruia in parte!